• Acasă
  • Despre
  • Faună
  • Recenzii
  • Rezervări
  • Galerie
  • Contact

Rezervările mele

Nu ai nici o rezervare momentan.

Limbă

Română
English (US)
Barza albă
Călifarul alb
Călifarul roșu
Câine enot
Cocorul mare
Corcodel mare
Erete de stuf
Cormoranul mare
Crap
Egretă mare
Lin
Lopătar
Lebădă de vară
Huhurez mic
Nisetru
Lup
Mistreț
Nagâț
Pelican creț
Pelican comun
Vulpe
Pescăraș albastru
Pescăruș
Piciorongul
Plătică
Pisică sălbatică
Prigorie
Rață mare
Șoim dunărean
Stârc cenuşiu
Somn
Știucă
Țigănuș
Vidră
Vultur codalb

Barza albă

Ciconia ciconia
WEISSSTORCH

Barza albă este o specie caracteristică păşunilor umede şi zonelor mlăştinoase. Lungimea corpului este de 95-110 cm şi are o greutate de 2300-4400 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 180-218 cm. Adulţii au înfăţişare similară şi se deosebesc de barza neagră prin capul şi gâtul albe. Se hrăneşte cu broaşte, şoareci, insecte, cârtiţe, pui de pasăre şi iepure, melci, şerpi şi şopârle.

Este o specie larg răspândită pe tot teritoriul european, cu populaţii mai mari în zona centrală şi estică. Barza albă este alături de rândunică specia care interacţionează cel mai mult cu populaţia umană, fiind prezentă în majoritatea localităţilor din ţara noastră cu excepţia zonelor montane. Fiind o specie obişnuită cu prezenţa umană, foloseşte ca suport pentru cuib stâlpii reţelelor de medie tensiune şi acoperişurile caselor. A intrat în conştiinţa populară ca fiind specia ce aduce bebeluşii.

Cuvinte cheie: barză albă, ciconia, WEISSSTORCH, cocostârc


Specia include 2 subspecii: Ciconia ciconia ciconia și Ciconia ciconia asiatica.

În România și Republica Moldova cuibărește subspecia Ciconia ciconia ciconia. Populația cuibăritoare estimată în România este de 5.000-6.000 de perechi, iar în timpul pasajelor se pot observa între 100.000 și 300.000 de exemplare.

Populația cuibăritoare din Republica Moldova este estimată la 400-600 de perechi.

Barza albă este o pasăre mare cu o lungime a corpului de 110-115 cm și o greutate de 2700-4500 g. Longevitatea maximă este de aproximativ 39 de ani. Coloritul general este alb, cu negru pe marginea posterioară a aripii și pe vârful ei. Are ciocul roșu, lung, ascuțit la vârf și picioarele lungi, roșii. În zbor, spre deosebire de stârci, ține gâtul și picioarele întinse.

Distincția dintre sexe este foarte dificilă, masculul având ciocul puțin mai mare și mai înalt la bază. Trăiește mai ales în zonele joase, cu pășuni umede și zone mlăștinoase din preajma așezărilor omenești, mai rar în natura sălbatică. Este o pasăre aproape total antropofilă, instalându-și cuibul pe acoperișuri, coșuri, stâlpi electrici, precum și în arbori bătrâni, cu totul excepțional pe sol.

La construcția cuibului participă ambele sexe, masculul aduce materialele, iar femela le așează și le potrivește în cuib. Cuibul este reutilizat an de an și poate atinge dimensiuni extraordinare prin adăugarea de materiale în fiecare an (2,5 m diametru, 2 m înălțime, iar greutatea acestuia poate atinge între 500 și 900 kg); este format din crengi și crenguțe în amestec cu iarbă și pământ și căptușit cu resturi de plante, mușchi, fulgi, cârpe etc.

Adeseori în pereții externi ai cuibului cuibăresc multe perechi de vrăbii de câmp sau de vrăbii negricioase. Ponta este depusă de la începutul lui aprilie până în a doua jumătate a lunii mai și este formată din 3-5 ouă cu o dimensiunea medie de 73,6×52,54 mm.

Incubația ouălor durează 31-34 de zile. Clocitul începe după depunerea a 1-2 ouă fiind asigurat alternativ de ambele sexe; femela rămâne pe cuib în mod obișnuit noaptea. Are loc o singură clocire pe an. Puii eclozați sunt nidicoli și hrăniți de ambii părinți; la vârsta de 53-60 de zile puii părăsesc cuibul, dar sunt alimentați încă 14 zile de părinți. Barza albă se hrănește cu broaște, mormoloci, pești, șerpi și șopârle, insecte, viermi, melci, șoareci, cârtițe, pui de păsări și de iepuri. Berzele sosesc prin martie și pleacă înapoi, către Africa, pe la mijlocul lui august.

Obișnuit perechile de berze se întorc la cuiburile ocupate și în anii precedenți. Primul se întoarce masculul, care apără cuibul în fața altor pretendenți și, în așteptarea femelei care apare abia după o săptămână-două, îl repară și îl consolidează. Barza albă este aproape mută, însă comunică cu partenerul prin intermediul unui clămpănit al ciocului, asemenea unei darabane de tobă. Din cauza asanării continue a zonelor mlăștinoase, utilizării pesticidelor, cât și a pierderilor mari de efective din timpul migrațiilor, mai ales în urma lovirii păsărilor de firele de înaltă tensiune, barza albă s-a rărit foarte mult în ultimele decenii.


Specie pe cale de dispariție

Călifarul alb

Tadorna tadorna
BRANDGANS

Este un cuibăritor larg răspândit în zonele costiere din nord-vestul și sud-estul Europei.

Majoritatea păsărilor migrează în zone subtropicale pe timpul iernii, părăsind teritoriile de cuibărit imediat după împerechere, revenind spre sfârșitul iernii. Specie diurnă care se poate adapta mareelor și se hrănește noaptea. Reproducerea începe la vârsta de 2 ani. Perechile monogame rămân împreună pe tot restul vieții și apără teritoriul de la sfârșitul iernii.

Majoritatea perechilor ocupă același teritoriu de la an la an. Femelele incită împerecherea, masculii răspunzând prin umflarea capului și curățându-și penele pe spate și pe aripi. Ambele păsări își scufundă capul în apă de repetate ori în timp ce înotă repede înainte de copulare. Cuiburile sunt construite în vizuini sau alte locuri similare.

Cuvinte cheie: călifarul alb, tadorma, BRANDSGANS, rare, vânâtoarea interzisă


In cazul califarului rosu situatia este mult mai grava. Califarul alb este raspandit in aproape toata Europa de-a lungul zonelor de coasta dar neaparat cu surse de apa dulce in apropiere. Populatiile cele mai numeroase se afla in Marea Britanie. In Romania traieste atat pe litoral cat si in Delta Dunarii si in cateva portiuni ale cursului Dunarii. Sporadic pot aparea califari albi pe diferite lacuri si balti din interiorul tarii, mai ales in perioada de iarna.

Coloritul penajului este deosebit de frumos si din acest motiv sunt crescute ca pasari ornamentale. Capul si oglinzile de pe aripi sunt de culoare verde inchis metalizat iar varfurile aripilor sunt negre. Gusa este alba si se continua cu un guler caramiziu. Ciocul este de culoare rosu-portocaliu iar picioarele rozalii. Masculul are o protuberanta pe frunte, o prelungire a ciocului, datorita careia i se mai spune si rata cucuiata. Dimensiunile sunt mari pentru o rata motiv pentru care seamana mai mult cu o gasca. Lungimea este de 60-65 cm, anvergura aripilor de 1,1-1,3 m iar greutatea de 0,9 - 1,5 kg.

Pentru cuibarit, califarul alb cauta locuri izolate si bine protejate. In zonele de coasta se foloseste de malurile abrupte si isi face cuibul in crapaturi, vizuini, printre stanci in asa fel incat cuibul sa fie cat mai bine mascat. In delta cauta pentru cuibarit insulele linistite sau malurile lacurilor cu vizuini, crapaturi si chiar copaci batrani cu scorburi. In cuib femela depune 8-10 oua intr-o singura serie pe care le cloceste timp de 28 de zile.

Califarul alb este o pasare semi-migratoare. In general ramane la noi si peste iarna si doar in iernile foarte grele se retrage spre coastele Marii Negre sau ale Marii Mediterane.

Vanatoarea la califar alb si califar rosu este interzisa.


Specie pe cale de dispariție

Călifarul roșu

Tadorna ferruginea
ROSTGANS

Din aceeași familie cu rațele și gâștele (Anatidae) aduce mai mult a rață, deși, biologii o consideră mai aproape de gâscă; din punct de vedere al dietei este totuși, precum rațele, o specie omnivoră (gâștele fiind mai degrabă vegetariene): se hrănesc cu plante atât terestre, cât și acvatice, cu peștișori, batracieni, moluște, viermi. Poate fi întâlnit cu deosebire în Europa de sud-est, dar mai ales în Asia, est, centrală și sud-est, unde și iernează (subcontinentul Indian). Populații relativ importante sunt prezente și în nordul Africii.

Cuvinte cheie: călifarul roșu, Tadorna, ROSTGANS, vânâtoarea interzisă


Exemplarele întâlnite destul de des și în vestul Europei sunt, fie eratice (ieșite din comun), fie scăpate din captivitate (datorită coloritului reprezintă o atracție pentru grădini zoologice, parcuri, crescători amatori); mai mult de atât, în Europa de Vest, din cauza încrucișărilor cu alte specii, se produc așa-zise poluări genetice care au făcut din călifarul-roșu un subiect al măsurilor de eradicare.

Apropo de penaj, oranjul intens dominant este completat de albul aripilor și negrul penelor zburătoare, Penele de pe cap și gât sunt în tonul general, dar net mai deschise la culoare, masculul având un colier negru; așadar, exemplarele fotografiate de noi sunt femele ! După perioada de reproducere (martie-aprilie), călifarii năpârlesc, timp de 4 săptămâni fiind, astfel, opriți de la zbor;

Si, legat de reproducere, o pereche crește 6-12 (20) pui pe sezon. Cuibul este amplasat în scorburi, vizuini, crăpături ale stâncilor. În această perioadă perechile trăiesc la o oarecare distanță una de cealaltă și de alte păsări, manifestând un vădit comportament antisocial. Oricum, nu stau adunate decât în grupuri mici, doar în preajma migrațiilor formând colonii mai numeroase.

În România călifarul-roșu poate fi întâlnit, în mod special, în Delta Dunării, pe lacul Razelm și bălțile dunărene, dar și pe lacurile din interior, din martie până în septembrie.
La noi specia este considerată a fi periclitată, fiind și oarecum ocrotită de lege (vânătoarea este interzisă), după ce prin anii 1980, aproape că dispăruse.
Dintre celelalte 6 specii ale genului, mai migrează la noi, în aceeași perioadă, călifarul-alb (Tadorna tadorna), care vine însă din nordul Europei.


Câine enot

Nyctereutes procyonoides
MARDERHUND

Enotul, numit și câine enot și viezure (bursuc) cu barbă (Nyctereutes procyonoides), este un animal nou în fauna României. La noi a pătruns din URSS, unde a fost introdus în prima jumătate a sec. XX.

Prima semnalare oficială în România a fost în 1951, în apropiere de București. S-a extins, fiind întâlnit sporadic în întreaga țară.

Cuvinte cheie: Câine enot, Nyctereutes procyonoides, MARDERHUND


Face parte din familia Canidae, alături de lup, vulpe, șacal etc. Lungimea corpului este de 60–90 cm, coada de 15–25 cm și poate ajunge până la 10 kg. Este un animal omnivor, putându-se hrăni cu fructe și plante de apă, deși preferă o alimentație carnivoră, cuprinzând broaște, insecte acvatice, șoareci, bizami, păsări și ouăle acestora etc. Este un animal de amurg și noapte, aparițiile diurne fiind întâmplătoare. Blana are o culoare între gălbui-roșcat și cafeniu-închis, cu spicul perilor de culoare neagră. Pe spate, pe obraji și picioare domină nuanțe mai închise, iar ventral cele deschise (brun-gălbui).

Trăiește în special în apropierea apelor, rar în zone cu umiditate mai scăzută. Nu este foarte legat de un anumit loc, deși își petrece mult timp în vizuină. În unele cazuri luptă cu vulpea pentru a prelua vizuina acesteia.

Împerecherea are loc în februarie-martie. Masculul și femela formează o familie pe perioada împerecherii și creșterii puilor.

Câinele enot, de asemenea, cunoscut sub numele japonez tanuki este o specie care seamănă cu Ratonul spălător dar care aparține familiei canidelor, fiind unicul reprezentant al speciei de Nyctereutes care hibernează. Acest reprezentant al canidelor cu morfologia corpului scurtă și îndesată este din punct de vedere al procurării hranei mai mult un oportunist decât un adevărat prădător. Stârvurile, ouăle, insecte, puii, melcii, micile rozătoare, broaștele și chiar broaștele râioase la al căror venin se pare că rezista, constituie principala sa alimentație, completată totuși cu unele vegetale sau ciuperci. În timpul toamnei, greutatea enotului crește considerabil pentru ca acesta să-și constituie rezervele de hibernare. Cu toate acestea, hibernare nu este sistematică deoarece depinde de temperatura ambiantă. În cazul în care aceasta nu coboară sub -5 °C, enotul poate să rămână activ sau în stare de repaus doar pentru câteva zile. Cu obiceiuri mai degrabă nocturne, enoții sunt animale destul de solitare la care nu se observă o structură socială prea dezvoltată, comună celorlalte canide, cu toate că anumite exemplare se bucură totuși de prezența altor enoți pe lângă ei.


Cocorul mare

Grus grus
KRANICH

Este o pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și cu picioarele lungi, cu penele cenușii și cu o pată roșie pe cap.

El face parte din familia „Gruidae”, și cuprinde circa 18 specii care trăiesc în regiunile temperate și tropicale, cu excepția Americii de Sud.

Cuvinte cheie: Cocorul mare, Grus grus, KRANICH


În România trăiesc două specii, „Cocorul mare” (Grus grus) (114 cm), care cuibărește în delta Dunării și „Cocorul mic” (Anthrpodes virgo), care atinge 96 de cm înălțime și poate fi văzut rar deoarece este numai în trecere, cuibărind în Asia Centrală și iernând în delta Nilului.

Cocorii sunt ființe înalte, bipede, cu o înălțime între 100 și 200 cm. Durata de viață este de 30 - 40 de ani. Ei vocalizează, sunt foarte sociabili și au un stil de viață monogam. În China, Africa de Sud și Uganda, cocorii sunt simboluri naționale. În Asia de Est, ei simbolizează viață îndelungată, fericire, fidelitate în casnicie și dragoste.

Caracteristic cocorilor este forma traheii care pătrunde până la osul stern, sub mușchii pectorali, formând bucle care explică strigătele puternice al cocorilor. Cocorii sunt păsări care umblă și fac cuibul pe sol cu excepția speciilor africane „Balerica” care stau pe arbori. Puii clociți în regiuni de stepă, sau de smârcuri sunt nidifugi. Numai speciile de cocori din regiunile nordice sunt păsări migratoare. În perioada împerecherii păsările execută dansuri nupțiale spectaculoase. Hrana de bază a păsărilor constă în insecte, unele semințe, viermi și moluște. Aceste păsări maiestuoase sunt omnivore și se hrănesc cu plante, vertebrate (pești, rozătoare, broaște și șerpi) și nevertebrate (moluște, insecte și crustacee). Sunt vânate de animale carnivore și omnivore, cum ar fi: lupii, urșii, ratonii, vulpile, coioții, corbii, șoimii, vulturii, dar și de oameni. Pentru a-și proteja puii, se strâng în grupuri și dorm laolaltă, în timp ce câteva păsări stau de pază.



Corcodel mare

Podiceps cristatus
HUABENTAUCHER

Este o specie parțial migratoare pe teritoriul Europei și Asiei, preferă habitate umede precum lacuri naturale și artificiale, râuri cu ape ușor curgătoare, lagune și chiar golfuri cu deschidere de apă mari.

Ca habitate de cuibărit preferă iazurile din cadrul amenajărilor piscicole sau din bălți închise unde nivelul apei este scăzut. Penajul de vară al masculului este de culoare maro-cenușiu pe spate, cu gâtul alb, iar pe cap prezintă două gulere ruginii cu negru pe obraji și două moțuri negre pe partea superioară.

Cuvinte cheie: Corcodel mare, Podiceps cristatus, HUABENTAUCHER


Corcodelul mare cuibărește în general pe apele interioare care au o suprafață mică și adâncimi mici, unde își amenajează cuibul pe insulițe mici de pământ în iazuri sau lacuri. Iarna migrează spre lacuri și bazine cu suprafețe mai mari de apă, de obicei este observat solitar sau în grupuri mici de până la 10-15 indivizi. Cuibăritul poate începe încă din lunile ianuarie-februarie, dar majoritatea încep în lunile martie-aprilie, ambii parteneri îngrijindu-se de amenajarea și paza cuibului. Perechile sunt monogame numai pe perioada unui sezon de cuibărit.

Populația europeană este relativ mare, până la 300.000-450.000 de perechi cuibăritoare și totodată peste 240.000 de indivizi în perioada de iernat, populația fiind în creștere în perioada 1970-1990. Cu toate că populația a crescut sau a rămas stabilă în unele țări în Europa în perioada 1990-2000, alte populații au scăzut în alte țări, astfel populația suferind un declin moderat per total. În România, populația cuibăritoare atinge aproximativ 20.000-30.000 de perechi.

Femelele depun 3-8 ouă în lunile martie-aprilie, incubația este de 27-29 zile. Puii devin independenți în aproximativ 11-16 săptămâni de la eclozare, părinții îngrijindu-i în acest timp. Perechile au o singură pontă pe sezon.


Erete de stuf

Circus aeruginosus
ROHRWEIHE

Eretele de stuf este o specie caracteristica zonelor umede in care abunda stuful. Lungimea corpului este de 43 – 55 cm si greutate de 500 – 700 g, femelele fiind mai mari. Anvergura aripilor este cuprinsa intre 115 – 140 cm, fiind cel mai mare dintre ereti. Masculul are varful aripilor negre, aripile si coada gri-argintiu, iar abdomenul ruginiu. Femela este maro - ciocolatiu inchis, cu capul si gatul alb-galbui. Se hraneste cu pasari si oua, pui de iepuri, rozatoare mici, broaste, insecte mai mari si uneori pesti.

Cuvinte cheie: Erete de stuf, Circus aeruginosus, ROHRWEIHE


Este o specie prezenta in cea mai mare parte a teritoriului european. Perechea formata poate rezista impreuna mai multe sezoane. Ritualul nuptial este spectaculos, masculul zburand in cercuri deasupra teritoriului de cuibarit, dupa care plonjeaza spre pamant, rostogolindu-se in aer.

Uneori femela il insoteste in zbor si se rostogolesc impreuna in aer, avand ghearele impreunate. De asemenea, se poate observa cum masculul ofera hrana in aer, femelei. Atunci cand are posibilitatea, masculul se imperecheaza cu 2 – 3 femele. Cand vaneaza, zboara la o inaltime cuprinsa intre 2 – 6 m de la sol si plonjeaza brusc cand identifica hrana. Ierneaza in Africa si Peninsula Araba.

Populatia europeana a speciei este relativ mica si cuprinsa intre 93.000 – 140.000 perechi. A crescut in perioada 1970 – 1990. Desi in perioada 1990 – 2000 a inregistrat un declin in sud - estul Europei, in restul continentului s-a mentinut stabila si a crescut in Ucraina si Rusia, inregistrand pe ansamblu o crestere. Cele mai mari efective sunt in Rusia, Ucraina, Polonia si Belarus.

Cuibul, ce poate atinge dimensiunea de 80 cm in diametru, este alcatuit de catre femela, din crengi, stuf si este captusit la interior cu iarba. Femela depune 3 – 8 oua in a doua parte a lunii aprilie, cu o dimensiune medie de circa 48,6 x 37,7 mm. Incubatia dureaza 31 – 38 de zile si este asigurata de ambii parinti. Puii devin zburatori la 35 – 40 de zile. Raman insa in apropierea parintilor, inca 25 – 30 de zile dupa care devin independenti.


Cormoranul mare

Phalacrocorax carbo
GROBERKORMORAN

Cormoranul mare este o specie cu răspândire largă pe toate continentele. Preferă habitatele umede cu întindere mare de apă de unde își procură hrana ce constă din pește de toate dimensiunile, specia fiind complet ihtiofagă. Cuibărește în sălcete și plopi albi sau negri cu coronament bogat unde îți pot amplasa cuiburile de dimensiuni mari. Penajul este complet negru, excepție face ciocul ascuțit asemănător păsărilor de pradă de culoare galbenă și pata albă de la baza ciocului, care se întinde pe obraz. Ochii sunt de culoare galbenă cu pupila neagră evidentă.

Cuvinte cheie: Cormoranul mare, Phalacrocorax carbo, GROBERKORMORAN


Forma corpului este alungită pentru a ajuta pasărea la înotul subacvatic. Peștele îl capturează exclusiv prin scufundare. Lungimea corpului este de 84-90 cm.

Cormoranul mare este o specie sedentară, rămâne de obicei în apropierea coloniei chiar și în afara sezonului de cuibărit. Este întâlnit pretutindeni în habitatele umede din Europa, unde întinderile de apă sunt vaste. În America de Nord preferă habitatele de coastă ale Atlanticului de Vest. Încep cuibăritul în lunile aprilie-mai, adesea în colonii de sute sau chiar mii de perechi în funcție de suprafața habitatului specific. Perechile părăsesc cuibul la 2-3 luni de la începutul perioadei de cuibărit, respectiv în lunile iulie-august, deplasându-se spre zone cu lacuri mari unde se pot scufunda în căutarea peștelui.

Populația europeană este relativ mare, până la 310.000 de perechi cuibăritoare, populația crește în perioada 1970-1990. Populațiile au continuat să crească și în perioada 1990-2000, fiind astfel în creștere pe tot cuprinsul Europei. În România, specia are o populație de aproximativ 18.000-20.000 de perechi cuibăritoare.



Crap

Cyprinus caprio
KARPFEN

Este un pește teleostean din familia Cyprinidae.

Lungimea corpului poate atinge 1 m, iar masa maximum 40 kg. Este acoperit cu solzi mari. Spatele este, de obicei, negricios, cu nuanțe albăstrii sau verzui, flancurile arămii sau arămii-gălbui, iar abdomenul albicios. Cavitatea bucală este subterminală, cu buze groase.

Cuvinte cheie: Crap, Cyprinus caprio, KARPFEN


Crapul posedă patru mustăți, două nări, doi ochi, și botul. Pe trunchi și pe coadă se găsesc înotătoare perechi (două ventrale și două pectorale) și neperechi (dorsală, anală și codală, care prezintă doi lobi egali).

Înotătoarele sunt acționate de mușchi, iar peștele este acoperit cu mucus și solzi. Există două forme de crapi: crapul cu spatele jos și crapul cu spatele înalt. Este răspândit aproape pe tot globul, populând apele dulci și cele salmastre. Trăiește până la 30 de ani, uneori și mai mult.

Cel mai mare crap a fost prins în august 2014 în Thailanda și avea 68 de kilograme.


Egretă mare

Egretta alba
SILBERREIHER

O pasăre mare, albă-imaculat, cu penaj impecabil, cu egrete diafane ce întăresc impresia că ea ar reprezenta perfecțiunea… o minunăție a imensității mlaștinilor sălbatice.

Retrasă departe de forfota oamenilor, tăcută, cu mișcări ce dau senzația de maiestuozitate, este o plăcere să vezi că ea există vie, plină de viață

Cuvinte cheie: Egretă mare, Egretta alba, SILBERREIHER


Putem avea speranța că populația egretelor mari o să își revină din dezastrul populațional produs de oamenii trecutului, care atrași de frumusețea penelor lor ornamentale împușcau aceste păsări la grămadă, dar le și distrugeau mediul de viață prin desecări, îndiguiri și alte distrugeri ale naturalului.

Habitatul egretelor mari este reprezentat de zone umede întinse, mlaștini, lagune costiere, estuare, margini de lacuri, iar după perioada de cuibărit apar și pe lângă ape curgătoare.

Este o pasăre mare dar suplă, care stând în picioare are circa 1 metru înălțime, cu anvergura de 150-180 cm, greutatea este de 1.000-1.700 grame; masculul este ceva mai mare decât femela. Penajul este alb-imaculat, gâtul, ciocul și picioarele foarte lungi, așa că pasărea pare foarte suplă și elegantă.


Lin

Tinca tinca
SCHLEIE

Este o specie de pește de apă dulce din familia Cyprinidae care trăiește de obicei pe fundul apelor cu un curs domol. El poate fi întâlnit în toată Europa și, pe alocuri, în Asia.

Culoarea linului sălbatic este verde-măslinie cu regiunea abdominală galben-verzuie; în crescătorii linul poate avea o variantă roșie-aurie, acesta fiind crescut ca pește ornamental.

Cuvinte cheie: Lin, tinca tinca, SCHLEIE


Poate fi recunoscut după corpul îndesat, foarte lat în regiunea cozii și după solzii mărunți care îi acoperă corpul în întregime.

Corpul lui este protejat și de un strat gros de mucus cu un rol antimicrobian și antimicotic. Are o gură mică cu buze groase prevăzută cu două mustăți scurte. Lungimea medie este de 25–40 cm și greutate medie de 0,5–1 kg dar uneori poate atinge 60–70 cm și 2–3 kg.

inul atinge maturitatea sexuală în al doilea sau al treilea an de viață. Perioada de reproducție a linului este destul de lungă și are loc între lunile mai și august când temperatura apei este de minimum 18 °C. Icrele aderă de plantele acvatice iar perioada de incubație este scurtă, de 3-4 zile la 20 °C. În anul 2007 a fost ales de IUCN „pește al anului”.

Linul este un pește mai apreciat decât crapul pentru gustul cărnii. Varianta aurie este crescută ca pește ornamental în bazinele și bălțile din parcuri. Lungimea minimă admisă la pescuit este de 18 cm.


Lopătar

Platalea leucordia
LOFFLER

Este o pasăre de baltă din familia treskiornitidelor (Threskiornithidae).

Lopătarul are penajul de culoare albă cu nuanțe gălbui portocalii pe piept și pe cap. Pe ceafă are un moț format din pene mai lungi, care ,când este iritat se ridică în formă de evantai. Este o pasăre de talie mare atingând înălțimea de 80 de cm.

Cuvinte cheie: Lopătar, Platalea leucordia, LOFFLER


Picioarele sunt lungi de culoare neagră, ciocul lung care este lățit la vârf, la tineret este de culoare galbenă, iar la adulți devine de culoare neagră, numai vârful ciocului rămâne galben.

Lopătarul cuibărește în regiuni de baltă, smârcuri, lunci umede, în Africa sau pe insule stâncoase. Cuibul este ascuns în stuf, dar poate fi așezat în copaci sau pe stânci în colonii lângă pescăruși care fură ouă sau pui de lopătari.

Hrana lopătarilor constă din pești, amfibii (broaște), moluște crustacei viermi, larve de insecte. Hrana este procurată prin filtrarea mâlului cu ciocul. Păsările sunt migratoare fiind răspândite pe un areal geografic larg, în Eurasia de Sud, din Spania, Frislanda până în Japonia și Africa de Nord. În Europa, doar Olanda, Spania, Austria, Ungaria și Grecia au populații considerabile.


Lebădă de vară

Cygnus olor
HOCKERSCHWAN

Este o pasăre migratoare sau sedentară din ordinul anzeriformelor (Anseriformes), familia anatidelor (Anatidae) cu o talie foarte mare (lungime 125–160 cm, greutate 6,6–15,0 kg) răspândita în mlaștini, bălți, lacuri cu vegetație bogată (stuf, papură etc.) din nordul și centrul Eurasiei, Turcia, Balcani și din America de Nord.

Cuvinte cheie: Lebădă de vară, Cygnus olor, HOCKERSCHWAN


Se recunoaște după culoarea albă, gâtul unduit în S când lebăda înoată, ciocul roșu-portocaliu cu un cucui negru pe frunte (la baza ciocului), picioarele negre și obiceiul de a-și arcui aripile deasupra spinării (mai ales masculul).

Nu cântă, însă în zbor aripile produc un vâjâit muzical care se aude de departe. Se hrănește cu plante, rădăcini, semințe de ierburi, viermi, insecte, moluște, uneori și pești mici.

În România este prezentă în sezonul cald în Delta Dunării, complexul lagunar Razim-Sinoie și unele bălți mari din ținuturile joase; iarna migrează spre sudul Mării Caspice, Delta Nilului și estul Mării Negre ori în preajma bălților neînghețate din interiorul României, unde iernează și unele populații nordice. În Republica Moldova cuibărește într-un număr mic în bălțile din sudul republicii și în unele lacuri din zona centrală.


Huhurez mic

Strix aluco
WALDKAUZ

Partea superioară este pestriță și variază de la arămiu-maron la gri-maroniu. Partea inferioară albă și brăzdată cu dungi maronii.

Este întâlnit în păduri deschise și zone agricole cu arbori răzleți. Este comun și în zonele urbane. Asemănător în dimensiune cu un porumbel de scorbură având lungimea corpului de 37-43 cm, anevergura aripilor de 81-96 cm și greutatea corpului de 420 g (mascul) și 520 g (femela).

Cuvinte cheie: Huhurez mic, Strix aluco, WALDKAUZ


Discul facial este pal înconjurat cu negru, iar creștetul este negru încadrat de două benzi albe. Ochii sunt negri și ciocul are culoarea cornului. Sexele sunt asemănătoare dar femela este mai voluminoasă. Se hărnește cu mamifere mici, păsări, reptile, amfibieni și nevertebrate. Longevitatea în sălbăticie este de 4 ani.

Este o specie rezidentă pe tot cuprinsul Europei și nu migrează în afara habitatului ei. Specie de obicei nocturnă, vânează de la apusul la răsăritul soarelui stând la pândă de pe garduri sau prăjini înalte, ocazional vânând și ziua. Localizează prada prin sunetul produs de aceasta.

Depunerea ouălor începe în martie. Femela clocește 2-6 ouă cu dimensiunea de 48x39 mm pentru 28-30 de zile în timp ce masculul o hrănește. Ambii părinți hrănesc puii până când aceștia dezvoltă penaj la 32-37 de zile de la eclozare, apoi pentru încă 3 luni. Perechile cresc o singură generație pe sezon.


Nisetru

Acipenser gueldenstaedtii
WAXDICK

Este un pește marin, bentonic, potamotoc (= anadrom), din familia acipenseride (Acipenseridae) care trăiește în Marea Neagră și Marea Caspică și migrează, pentru reproducere în fluviile care se varsă în ele: din Marea Caspică migrează în Volga, Ural, Cura; din Marea Azov - în Don; din Marea Neagră - în Rion, Nipru, Bug, Nistru și Dunăre. Sunt descrise 3 rase geografice: Acipenser gueldenstaedtii colchicus în bazinul Mării Negre, Acipenser gueldenstaedtii gueldenstaedtii în nordul Mării Caspice și Acipenser gueldenstaedtii persicus în sudul Mării Caspice.

Cuvinte cheie: Nisetru, Acipenser gueldenstaedtii, WAXDICK


Lungimea obișnuită 1-2 m; maximală 4 m. Greutatea obișnuită 20-30 kg; maximală 115 kg. Femelele sunt mai mari. Poate trăi 50 ani. Are corpul alungit, gros în partea anterioară, comprimat lateral în cea posterioară. Solzi ganoizi există numai în regiunea caudală, în rest corpul este acoperit cu 5 șiruri longitudinale de scuturi osoase: un șir impar dorsal, câte un șir lateral și lateroventral pe fiecare latură. Pielea acoperită cu scutele stelate de diverse mărimi.

Capul este complet acoperit de plăci osoase zgrunțuroase. Botul scurt, lat și obtuz cu 4 mustăți pe fața inferioară. Mustățile sunt nefranjurate și circulare (rotunde) în secțiune, vârful lor nu atinge buza superioară. Gura mică, inferioară, dreaptă. Dinții lipsesc. Buza superioară puțin despicată la mijloc, iar cea inferioară întreruptă pe distanță mare. Înotătoarea dorsală și anală situate în partea posterioară. Înotătoarea caudală heterocercă, cu doi lobi, unul superior mai mare și altul inferior mai mic. Colorația este foarte variabilă: la unele exemplare, spinarea este neagră-cenușie, la altele - de un verde murdar sau verde închis. Sub linia laterală și pe abdomen e alb murdar.

Adulții se hrănesc în mare cu moluște, crustacee, polichete, mai puțin cu pești; în Dunăre cu larve de efemeroptere și alte insecte, crustacee și pești, mai ales obleț (Alburnus alburnus). Pentru reproducere migrează din mare în fluvii primăvara, din februarie-martie până în mai. Întreprinde migrații în fluvii și toamna, din august-septembrie până în noiembrie, unde rămâne până primăvara viitoare. Locurile preferate pentru pontă sunt cele adânci, cu fund pietros sau nisipos, pe tot cursul Dunării dela guri și până la Porțile de Fier. O femelă depune 70000-800000 icre de culoare cenușie închisă cu un diametru de 3-3,5 mm. După reproducere adulții se întorc în mare.



Lup

Canis lupus
WOLF

Este un animal robust și suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 și 50 kg, dar depășind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culoare brun-cenușie cu variații multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenușie și un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru.

Cuvinte cheie: Lup, Canis lupus, WOLF


Lupul, deși nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni și de alte popoare antice, chiar și romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus și Remus).

În munții din Transilvania mai trăiesc lupi în număr mare, fapt ce a dat naștere numeroaselor legende despre oameni-lupi. La români există o veche tradiție în ceea ce privește lupul, privit cu teamă și admirație. În unele zone, ca de pildă în Ținutul momârlanilor, se păstrează încă tradițiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecția Sfântului Andrei și, chiar dacă la bătrânețe trupul lor este plin de cicatrici de la mușcăturile prea tari ale unor cățelandri sau lupi, nu se cunoaște nici un caz în care să fi fost sfâșiați ori mâncați de aceste animale. Acești oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.



Mistreț

Sus scrofa
WILDSCHWEIN

În România populează pădurile, începând cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile Carpaților. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb și cartofi.

Cuvinte cheie: Mistreț, Sus scrofa, WILDSCHWEIN


Scroafa fată 4-6 purcei, pe care hrănește cu lapte. Este vânat pentru trofeu și pentru carne. Poate ataca omul, de aceea întâlnirea cu aceste animale trebuie evitată. Dentiția este adaptată modului de hrănire și e formată din incisivi, canini și măsele. Trunchiul său este puternic, îndesat, turtit lateral, mai rotunjit la umeri și mai lat la șale. Râtul lung se termină cu un disc mobil, susținut de un os cu care poate săpa și pământul tare.

Mistrețul este un mamifer artiodactil de circa 1,5 m lungime, 1 m înălțime și 200 kg greutate, cu capul mare, caninii lungi și tăioși, păr aspru, de culoare sură-neagră. Trăiește în păduri. Este strămoșul porcului domestic.

În anul 2009, Europa se confrunta cu o creștere explozivă a numărului de mistreți, ca rezultat al încălzirii globale și al cultivării pe scară largă a porumbului și rapiței pentru biocombustibili.


Vânătoarea este interzisă pentru această specie

Nagâț

Vanellus vanellus
KIEBITZ

Este o pasăre migratoare din familia Charadriidae. Este o pasăre reprezentativă pentru regiunile de câmpie și de pășune din Europa Africa de Nord și Asia. Mai demult, ouăle păsărilor puteau fi găsite pe listele de bucate, fiind adevărate delicatese, dar azi culegerea lor în Europa este interzisă.

Cuvinte cheie: Nagâț, Vanellus vanellus, KIEBITZ, vânâtoarea interzisă


În România păsările cuibăresc frecvent pe lângă regiuni de baltă. Ele preferă regiunile joase, deschise, de câmpie și smârcuri. Sunt păsări monogame. Teritoriul cuibului este apărat cu înverșunare de mascul. Ponta este depusă în lunile aprilie, mai fiind alcătuită din 3 - 4 ouă verzui cu puncte întunecate. Clocesc ambii părinți, iar puii eclozează la circa 26 - 27 de zile. Iarna păsările migrează spre Asia de Sud și spre bazinul mediteran.

Nagâțul este de mărimea unui porumbel (28 – 31 cm), cu coloritul penajului aripilor și spatelui negru-verzui, iar creștetul și gușa sunt negre. Penele de pe cap formează un moț arcuit în sus. Partea laterală a capului cu abdomenul sunt albe. Nu există un dimorfism sexual la nagâț. Sunt bune zburătoare, pasărea având 70 – 80 cm cu aripile deschise.

Era o pasăre extrem de detestată în Evul Mediu. Atunci când românii se ascundeau în mlaștini de teama năvălitorilor tătari, nagâțul îi semnala, zburând în jurul lor și făcând zgomot. Se mai numește și câine-tătărăsc din această cauză. În germană, nagâțul se numește Kiebitz ; termenul chibiț vine de la comportamentul insuportabil al acestei păsări pe care l-am amintit mai devreme.


Pelican creț

Pelecanus cripsus
KRAUSKOPFPELIKAN

Se deosebeste de pelicanul comun prin partea inferioara a aripii complet deschisa la culoare. Puii au un colorit cenusiu-deschis deasupra, un sac gular cu slabe nuante roz, marginea anterioara a fruntii aproape dreapta, creti pe cap si gat. Adultii au coloritul penelor gri albicios.

Cuvinte cheie: Pelican creț, Pelecanus cripsus, KRAUSKOPFPELIKAN


In prezent, numarul lor nu depaseste 500 de perechi clocitoare in Europa, din cauza combaterii facute de catre om. Se regaseste intr-un numar mult mai mic decat pelicanul comun.

Cuibareste in colonii mai mici decat pelicanul comun, uneori chiar in perechi izolate. Ouale sunt asemanatoare celor ale pelicanului comun, de culoare alba, cu aspect cretos. Clocitul dureaza 35-37 de zile si are loc de regula in luna mai.

Soseste la noi in tara in acelasi timp cu pelicanul comun, avand aceleasi locuri de cuibarit in Delta Dunarii. Toamna se indreapta catre Grecia, Delta Nilului, regiunea Golfului si tinutul de coasta din sudul Asiei. Iarna deseori se muta inspre zonele de coasta.


Specie pe cale de dispariție

Pelican comun

Pelecanus onocrotalus
ROSAPELIKAN

Pelicanul comun imatur este de o culoare vizibil mai inchisa deasupra si are un sac gular galben. Pe frunte prezinta un penaj de o forma asculit-triunghiuiara spre cioc, iar picioarele sunt roz¬maronii.. Puii sunt maro-cenusiu deasupra si de un alb-murdar dedesubt, primind haina alba a adultilor abia dupa 3 – 4 ani.

Cuvinte cheie: Pelican comun, Pelecanus onocrotalus, ROSAPELIKAN, vânâtoarea interzisă


Penajul adultilor este alb-roz. Sunt greoi pe sol, dar zboara cu multa usurinta, cu batai de aripi incete, urmate de planari. Se pot ridica la mari inaltimi, zborul fiind de obicei linear, dar, se rotesc deseori in for¬matie si in stoluri. Cand inoata, corpul lor se scufunda putin in apa.

Cloceste in colonii in Delta Dunarii, pe formatiunile de plaur din zonele greu accesibile, sosind inca de la inceputul lunii martie. Cuiburile sunt foarte apropiate intre ele. Ouale, de culoare alba, cu aspect cretos, de regula in numar de doua, fiind depuse in cursul lunii mai. Incubatia dureaza peste o luna , intre 32 de zile si 34 de zile, fiind asigurata de ambii parteneri, cu schimbul.

Vara pot fi gasiti in regiunile lacustre din sud-estul Europei, in special in Delta Dunarii. Toamna paraseste tinuturile noastre, plecand sa ierneze in Delta Nilului, Regiunea Golfului. Iarna pot fi gasiti si in zona de coasta din sudul Asiei si golfuri.


Vulpe

Canis vulpes
FUCHS

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Blana este roșcată. Vulpea mănâncă cele mai mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc.

Cuvinte cheie: Vulpe, Canis vulpes, FUCHS


Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, precum pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.

Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe cont propriu.

Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.


Pescăraș albastru

Alcedo atthis
EISVOGEL

Cunoscut și ca Ivan Pescarul, este o pasăre care face parte din familia Alcedinidae reprezentată printr-o singură specie în Europa Centrală. Arealul lui de răspândire este Europa, Asia și Africa de Nord. Pasărea trăiește pe malul apelor curgătoare repezi sau a celor stătătoare cu apa clară unde trăiesc pești. Hrana principală sunt peștii mici, insectele acvatice, larvele acestora dar și crustaceii mici și mormolocii. În ultimul timp, efectivul de păsări s-a refăcut după o perioadă în care această pasăre era o specie periclitată.

Cuvinte cheie: Pescăraș albastru, Alcedo atthis, EISVOGEL


Numele de gen provine din cuvântul latin alcyon. Conform descrierii mitologice, Alcyon, fiica lui Eolus, a fost salvată din apă și transformată în pescăraș albastru de către zei după naufragiul în care a murit soțul ei. Numele de specie atthis se consideră că provine de la o frumoasă femeie din Lesbos, favorită a poetei Sappho. În altă variantă mitologică atthis era numele unui tânăr indian, fiul lui Limniace, zeița ocrotitoare a Gangelui.



Pescăruș

Larus ridibu
LACHMOWE

Pescărușii sunt cam între mărimea unui porumbel și a unui vultur (30 – 80 cm). Păsările au aripi suple și ascuțite, iar la vârf au un cioc încovoiat și puternic. Cele trei degete de la picior au o membrană interdigitală care le înlesnește deplasarea pe apă. Pescărușii au penajul colorat alb-cenușiu, unele specii având pete sau dungi negre pe cap și pe spate.

Cuvinte cheie: Pescăruș, Larus ridibu, LACHMOWE


La pescăruși nu există un dimorfism sexual accentuat, dar masculii sunt ceva mai mari. Puii de pescăruș sunt frecvent de culoare cenușie punctați cu negru, devenind păsări adulte la patru ani de la eclozare.

Arealul de răspândire al pescărușilor cuprinde mai ales regiunile temperate și reci. Ele cuibăresc pe continent și trăiesc pe mare sau pe fluviile mai mari în apropiere de coastă, cu excepția pescărușului argintiu „Larus argentatus”, care trăiește în largul mărilor.

Hrana pescărușilor este atât animală cât și vegetală, ea constând din deșeuri de la navele de pescuit sau de la fabricile de conserve, din pește, crustacee, moluște, sau alte animale marine mai mici, ca și din rozătoare. Speciile mari de pescăruși, care au mărimea unei rațe, ca de exemplu „Larus marinus”, jefuiesc cuiburile altor păsări sau chiar vânează păsările adulte care sunt de obicei bolnave. Speciile mici de pescăruși se hrănesc cu insecte și viermi. Pescărușii pot să bea apa de mare, sarea din apă fiind eliminată prin două glande care se află în apropierea ciocului. Pe ștrand pescărușii fură frecvent prada altor păsări. Ei pot să atingă vârsta de 30 de ani.

În general pescărușii au cuibul pe sol, dar unii cuibăresc pe stânci. Indiferent unde se află cuibul, ei formează colonii. În cuib femela depune 2 - 4 ouă, care sunt păzite de părinții care pot ataca până și omul. Puii eclozează la 3 - 6 săptămâni, ei putând să alerge și să înoate din prima zi, însă sunt hrăniți la cuib de părinți până la vârsta de 3 - 9 săptămâni.


Piciorongul

Himantopus himantopus
stelzenläufer

Este o pasare adaptata excelent la biotopul ei specific, pe suprafetele de ape invadate de plante acvatice.

Este raspandit in sudul si vestul Europei, Asia si Africa. Face parte din ordinul Charadriiformes, familia Recurvirostridae.

Cuvinte cheie: Piciorongul, Himantopus himantopus, stelzenläufer


Are picioarele foarte lungi, de culoare rosie, fara degetul posterior. In zbor, picioarele depasesc cu mult corpul, astfel il fac sa fie usor de recunoscut.

Penajul sau este alb, cu aripile si spatele de culoare neagra, cu reflexe violete si verzui, are ciocul destul de lung, negru si subtire la varf.

Primavara, in luna aprilie, apare in tara nostra si pleaca in luna septembrie spre Bazinul Marii Mediterane. El poposeste in Dobrogea pe lacurile namoloase si in baltile Dunarii.

Picioarele lungi ii dau posibilitatea sa se deplaseze prin fuga printre frunzele de nufar si plantele din balti, de unde isi procura hrana animala.

Din mal sau apa prinde nevertebrate mici, moluste, viermi, insecte, crustacee, folosind ciocul sau lung. Are posibilitatea sa vada bine in intuneric, fapt ce ii permite sa vaneze pe timp de noapte.

Uneori poate fi observata si in terenurile agricole care sunt inundate, in special in orezarii.


Plătică

Abramis brama
BRASCHE

Plătica are un corp turtit lateral cu o lungime între 30 – 50 cm, în cazuri de excepție poate atinge lungimea de 85 cm și o greutate de 7 kg. Ochii raportați la mărime sunt relativ mici. Peștele se poate recunoaște ușor culoarea verzuie-cenușie plumburie a solzilor pe spate.

Cuvinte cheie: Plătică, Abramis brama, BRASCHE


Pe părțile laterale are o culoare mai deschisă cu sclipiri perlat-metalice. La exemplarele mai în vârstă nuanțele devin de culoarea bronzului. Solzii sunt acoperiți abundent de mucus. Inotătoarele sunt relativ lungi de culoare brun închis, prin lungimea mai mare a înotătoarelor plătica se poate deosebi de „Blicca bjoerkna” cu care a fost frecvent confundată. Prin depunerea icrelor în același timp cu alți pești apar prin încrucișări așa numiții „bastarzi”. Plătica în condiții optime de viață poate atinge vârsta de 16 ani.

Peștele este răspândit în Europa la nord de Alpi și Pirinei ca și în peninsula Balcanică, Marea Caspică, Marea Neagră și Lacul Aral. O subspecie numită plătica de Dunăre (Abramis brama danubii) trăiește în Delta Dunării, iar subspecia „ Abramis brama orientalis” trăiește în Marea Caspică și Lacul Aral. In general plătica trăiește în apele cu un curs domol, canale sau lacuri cu depuneri de mâl pe fund. Peștii trăiesc în grupuri mici pe fundul apei în apropiere de țărmuri.

Plătica se hrănește cu larve de țânțari, viermi care trăiesc în mâl, moluște, melci ca și plancton și plante acvatice. In anii cu hrană puțină se adună în bancuri mari și ca un aspirator trec prin mâlul de pe fundul apei. Pescarii cunosc așa zisele drumuri ale plăticii unde ele se pot găsi apropape în mod regulat.


Pisică sălbatică

Felis silvestris
WILDKATZE

Numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici precum rozătoare, pasări și alte animale de mărime asemănatoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă (Felis silvestris catus) este inclusă în aceeași specie.

Cuvinte cheie: Pisică sălbatică, Felis silvestris, WILDKATZE


În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obșinuiască ușor cu arii de râspandire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni și au dungi negre. Pot să ajungă 45–80 cm de lungime, coada de 25–40 cm și masa de 3–8 kg. Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise.

Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniștite, cât mai întinse, cu mulți arbori bătrâni și/sau hățișuri.

Ca și râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită și în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestație de circa 70 zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să își urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar și pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacția de vânare necontrolată din partea râsului.


Vânătoarea este interzisă pentru această specie

Prigorie

Merops apiaster
BIENENFRESSER

Este o pasăre migratoare, zveltă, din familia meropidelor (Meropidae), ordinul coraciiformelor (Coraciiformes) răspândită în mare parte a Europei, nordul Africii, de mărimea unei turturele, viu colorată cu capul și spatele cafenii, bărbia galbenă, pieptul albastru, coada verde, aripile galben, cafeniu și verde, cu ciocul lung, subțire, ascuțit și ușor curbat în jos și cu coada lungă și ascuțită, care trăiește prin malurile lutoase ale unor ape și se hrănește în zbor mai ales cu viespi și cu albine.

Cuvinte cheie: Prigorie, Merops apiaster, BIENENFRESSER


În România este oaspete de vară (mai-august). Iernează în Sudul Africii.

Denumirea provine de la verbul „a se prigori”, care înseamnă „a se expune la dogoarea soarelui”. Mai este numită prigoare, albinărel, furnicar, viespar. Aceeași pasăre o descriu și unele regionalisme: albinar, albinel, ploier, ploiește, ploiete, prigorean, viespariță, ciuma-albinelor, lupul-albinelor. O denumire învechită este „merop”).

Merops apiaster (Prigoria) este o specie de pasare inclusă în Anexa 4 B (SPECII DE INTERES NAȚIONAL, Specii de animale și de plante care necesită o protecție strictă) din Ordonanța de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice. Conform acestui act normativ prelevarea, capturarea sau uciderea acestor pasari poate constitui infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă penală.


Rață mare

Anas platyrhynchos
STOCKENTE

Masculul are culoarea de fond cenusie, capul si gatul verzui-metalizat, pieptul brun si coada neagra, gulerul alb, subcaudalele albe si doua dintre penele negre, cele mijlocii, rasucite caracteristic in sus, oglinda este albastra, marginita de doua dungi albe inguste. Femela are culoarea bruna-galbuie, cu pete si dungi brune, negre si albe. Oglinda femelei este identica cu cea a masculului. Picioarele sunt portocalii.

Cuvinte cheie: Rață mare, Anas platyrhynchos, STOCKENTE


Este cea mai cunoscuta, numeroasa, raspandita si mare rata din Romania.

Cuibareste in stufarisuri, pe plauri, in scorburi de copaci, unde femela depune incepand cu luna aprilie 8 -14 oua de culoare verzui sau albastre-verzui, pe care le cloceste intre 22 – 28 de zile. Daca prima ponta a fost distrusa, depune o a doua ponta, de regula mai redusa constand in 6-12 oua. Dupa aparitia puilor, familia de paraseste cuibul. Luand exemplul mamei, puii se hranesc singuri iar dupa 7-8 saptamani sunt capabili de zbor.

In zonele baltilor cu stuf, al lacurilor cu apa si vegetatie care sa ii asigure un mediu propice de adapost si hrana. Iarna este intalnita frecvent pe raurile interioare care nu ingheata, urcand pe acestea pana in zona de munte sau se retrag la malul marii cum este cazul celor din Delta Dunarii. In iernile grele migreaza spre sud.


Specie pe cale de dispariție

Șoim dunărean

Falco cherrug
WURGFALKE

Lungimea corpului variază între 45-55 cm și anvergura este de 105-130 cm. Masculii cântăresc 730-990 de grame, femelele 970-1300 de grame. Femelele sunt mai mari decât masculii însă diferențele nu se pot observa foarte ușor. Silueta este tipică de șoim, cu aripile lungi și înguste, coada lungă. Adultul are un colorit brun pe spate și aripi, albicios pe cap, abdomen și sub aripi, cu striuri maronii longitudinale. Juvenilul este mai închis pe spate, cu pete longitudinale maronii pe abdomen mai pregnante.

Cuvinte cheie: Șoim dunărean, Falco cherrug, WURGFALKE


Din păcate, șoimul dunărean a dispărut aproape în totalitate de pe teritoriul României, ultimele perechi cuibăritoare fiind depistate în Dobrogea și în județul Timiș.

Una dintre caracteristicile acestei specii de șoim este faptul că nu își construiește cuib. Astfel, în lipsa alternativei, o parte însemnată a perechilor de șoim dunărean își crește puii în cuiburi construite de alte păsări, pe stâlpii de înaltă tensiune.


Stârc cenuşiu

Ardea cinerea
FISCHREIHER

O pasare caracteristica zonelor cu apa dulce, inclusiv lacuri, rauri, iazuri si mlastini. Este si un vizitator comun al iazurilor de gradina din zonele urbane. Cel mai mare starc din Europa masoara 84-102 cm in lungime corporala, cu gatul intins. Are o anvergura de 155-175 cm si o masa corporala medie de 1,5 kilograme.

Cuvinte cheie: Stârc cenuşiu, Ardea cinerea, FISCHREIHER


Masculul si femela seamana foarte bine, cu gatul lung, cioc puternic si picioare lungi si galbene. Capul si gatul albe contrasteaza puternic cu aripile gri. Adultii au o pana neagra pe ceafa. Se hranesc cu pesti, amfibieni, mamifere mici si pasari. Vaneaza in apa mica, asteapta nemiscat si isi urmareste prada pe care o strapunge cu ciocul ascutit. In salbaticie, durata medie de viata este de cinci ani.

Cuibareste in mai toata Europa, migreaza in sud-vest pentru a ierna, cu exceptia populatiilor din vest, care tind sa fie sedentare. Sunt active la rasarit si la apus de soare, stau pe crengi de arbori in timpul zilei si noaptea. Ating maturitatea sexuala la varsta de doi ani. Odata ce un mascul atrage o femela, se declanseaza un ritual elaborat de curtare. Intind gatul cat pot de mult, indreapta ciocul spre cer, clampanesc din ciocuri, scot sunete si se ciugulesc reciproc. Legatura dintre cei doi va dura numai un sezon de imperechere. Construiesc un cuib solid din bete in copacii din apropierea lacurilor, deseori in colonii mari.

Populatia care cuibareste in Europa este estimata la ora actuala la 210.000-290.000 de perechi. In perioada 1970-1990 specia a cunoscut o importanta crestere a populatiei.


Somn

Silurus glanis
WELS

Este o specie de pește răpitor de talie mare din familia Siluridae. El este răspândit mai ales în Europa Centrală și Europa de Est, dar și în Asia de Vest putând fi întâlnit și în Afganistan sau Kazahstan. Somnul trăiește frecvent în bălți, lacuri, pe cursul inferior al fluviilor mai mari, ca și la gura lor de vărsare în Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Caspică. Peștele preferă locurile adânci cu mâl și ape tulburi.

Cuvinte cheie: Somn, Silurus glanis, WELS


Somnul are un corp lung, cu un cap turtit dorso-ventral; are o gură largă, care are pe laturi două mustăți lungi, sub gură fiind mustăți scurte. Corpul se termină fără o înotătoare codală propriu-zisă. În medie somnul are o lungime de 2 m, putând însă atinge o lungime de 3 m și o greutate de 150 kg. Culoarea corpului este albăstruie negricioasă sau verzuie măslinie pe spate, iar abdomenul este de o culoare mai deschisă.

Somnul este activ mai ales noaptea, vânând în apele tulburi când temperatura apei este peste 4 - 7 °C. Hrana lui constă mai ales din pești și raci, dar poate ataca și păsări acvatice sau mamifere tinere. Animalele adulte duc în general o viață solitară.

Perioada depunerii icrelor la somn este în regiunile temperate între lunile mai și iunie, când apa are o temperatură între 17 - 18 °C. Icrele sunt depuse în locuri bogate cu plante acvatice. Cantitatea de icre depuse depinde de posibilitățile de hrănire și de mărimea femelei. La 2 - 3 zile apare puietul care are o mărime de 4 – 5 mm. În primele 10 zile ei sunt sensibili la lumină. După această perioadă încep să se deplaseze activ consumând plancton, crustacee mici. În caz că nu este suficientă hrană apare canibalismul. La vârsta de 4 - 5 ani somnul este apt pentru reproducție.


Știucă

Esox lucius
HECHT

Este un pește răpitor dulcicol sau salmastricol, din familia esocide (Esocidae), răspândit în apele stătătoare sau lin curgătoare, cu multă vegetație din zona temperată a Asiei, Europei și Americii de Nord. Are o lungime obișnuită de 30–40 cm; poate să atingă 2 m și o greutate obișnuită de 0,5–1 kg; poate să atingă 25–30 kg.

Cuvinte cheie: Știucă, Esox lucius, HECHT


Corpul este alungit, aproape cilindric, puțin comprimat lateral, și acoperit cu solzi mici. Capul este turtit dorso-ventral și prelungit într-un bot lat, turtit, asemănător ciocului unei rațe. Gura este largă și înarmată cu numeroși dinți puternici și ascuțiți, limba prevăzută și ea cu dinți. Înotătoarea dorsală deplasată spre coadă, deasupra înotătoarei anale, dând astfel corpului forma de săgeată. Înotătoarea codală este bifurcată, cu lobii egali. Coloritul corpului variază după ape, de la cenușiu-verzui la galben-verzui pe spate, abdomenul alb-gălbui, laturile cu pete mari, cafenii, măslinii sau negricioase, care se unesc uneori, dând benzi transversale. Înotătoarele neperechi sunt gălbui-cenușii, cu pete brune sau negricioase, ce se unesc în dungi transversale. Înotătoarele perechi sunt roșcate

Știuca este un pește răpitor foarte lacom, "rechinul" apelor dulci, care atacă nu numai peștii ci și păsările și mamiferele acvatice și se ia la bătaie și cu vidra. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 3-4 ani. Depune icre pe vegetație, în februarie-martie, când temperatura apei atinge 8—10°. Are valoare economică ridicată, atât peștele, cât și icrele. Carnea este destul de gustoasă, deși cam slabă și cu multe oase și se consumă sărată și sub formă de conserve (marinată în sos de roșii). Se poate reproduce și artificial. În România se găsește în toate râurile, jepșile, bălțile, iazurile, lacurile, de la Dunăre și până în zona mrenei.


Țigănuș

Plegadis falcinellus
SICHLER

Este o pasăre migratoare, singura reprezentantă a genului Plegadis.

Țigănușul este răspândit în regiunile de țărm sau luncă din zonele calde din sudul Europei, Africa, Asia, Australia și în zona caraibiană și atlantică a continentului America.

Cuvinte cheie: Țigănuș, Plegadis falcinellus, SICHLER


Țigănușul este o pasăre de 55-65 cm cu o anvergură a aripilor deschise de 88-105 cm, cu gâtul și picioarele lungi și subțiri. Coloritul penajului este de la negru la maro cu reflexii verzui mai ales la aripi. Pliscul este lung și curbat.

Țigănușul clocește în luna mai între 3 și 6 ouă. Ouăle sunt de culoare albăstrui-cenușii. Perioada de incubație la țigănuși este de 3-4 săptămâni. Țigănușul își face cuibul în copaci sau arbuști în colonii, uneori mixte împreună cu stârcii.

Țigănușii se hrănesc cu pești mici, broaște, insecte, viermi, moluște, etc.


Vidră

Lutra lutra
FISCHOTTER

Vidrele sunt animale cosmopolite, lipsind doar in Australia și insulele învecinate. Ele viețuiesc pe litoraluri stâncoase marine, pe lângă apele curgătoare și stătătoare, fiind înotătoare excelente. Ele ating pe uscat o viteză de 29 km/h. Vizuinele unor vidre sunt uneori dotate cu mai multe încăperi săpate la cel mult 500 m de malul apelor. Animalele își marchează teritoriul cu ajutorul glandalelor anale, masculii având un teritoriu mult mai mare decât femelele.

Cuvinte cheie: Vidră, Lutra lutra, FISCHOTTER


Vidrele sunt animale care sunt de obicei active ziua, dar unele dintre ele practică un mod de viață nocturn. Își fac rost de hrană din apă. Vidrele se hrănesc cu pește, broaște, crustacei și alte nevertebrate acvatice, cantitatea de hrană zilnică a unei vidre variind între 15 și 25% din greutatea corporală a animalului. Cantitatea necesară de hrană este influențată de anotimp. Cele mai multe vidre vânează între 3 și 5 ore pe zi. Masculii trăiesc solitari, căutându-și pereche numai în perioada împerecherii, iar femele se ocupă de creșterea puilor.


Vultur codalb

Haliaeetus albicilla
SEEADLER

Codalbul este corpolent și cu o talie mare, are o silueta masivă caracterizată prin o anvergură mare și o coadă scurtă cuneiformă. Codalbul are o talie mare, 70–90 cm lungime (între curcă și curcan), cu o anvergură a aripilor de 200–250 cm. Femelele, cu o greutate 4-6,9 kg, sunt mai mari decât masculii, care cântăresc 3-5,4 kg.

Cuvinte cheie: Vultur codalb, Haliaeetus albicilla, SEEADLER


Penajul este de culoare brun închis (cafeniu), cu excepția capului și bazei gâtului care sunt mai deschise. Păsările bătrâne au capul și gâtul alb. Adulții au o coadă albă. Aripile sunt mari în formă de "ușă de hambar". Capul este mare și ciocul foarte masiv. Ciocul este brun-negricios la tineri, galben la adulți; puternic, lung, drept, încovoiat brusc spre vârf. Picioarele sunt galbene, la fel ca și degetele cu unghii negre, mult curbate. Jumătate din lungimea picioarelor sunt acoperite cu pene.

Puii au o culoare mai închisă (smântâniu până la maro-cenușiu), ajungând treptat la penajul adult în 5-6 ani. Ei au coada și ciocul întunecate, iar coada are o bandă terminală închisă la păsările subadulte înainte a se înălbi.




Tulcea, Com.Maliuc, Sat Vulturu COMPLEX TURISTIC DELTA MAGIC
  

Contact


0756 124 848

marin.ghe@gmail.com


© 2017 - 2019 deltamagic.ro, delonix.ro